Sunt câteva criterii pe care vrem sa le analizăm: ce reprezintă cultura în general dar și ce reprezentau concret teatrul, filmul, spectacolul de muzică și divertisment în viața publică românească în perioada 1956-1982. Puteau acestea să influențeze oamenii? În ce măsură? Care erau momentele cele mai importante ale istoriei României în perioada 7 aprilie 1931- 12 decembrie 1983?
Iată deci 1931-1983, o viață de om și România de la monarhie la republică dar și de la democrație la dictatură.
Trecerea a fost complicată și complexă, țara a schimbat atât forma de guvernare cât mai ales regimul politic. Există republici unde democrația a înflorit așa cum există și monarhii unde totalitarismul / autoritarismul dictează cu mână forte.
La noi s-a făcut un salt uriaș de la libertatea de exprimare, cultură și tradiție la partidul-stat, puterea clasei muncitoare, nu contează calitatea contează cantitatea, ,,cei care nu sunt cu noi sunt împotriva noastră”, la o dictatură a maselor.
O dictatură profundă, grea, greu de înțeles pentru că masele de oameni pentru care pretindeau că luptă au căzut pradă unei lupte fratricide fiind devorate de propria slăbiciune dată de o proastă administrare a țărilor comuniste, de lipsa randamentului economic și de sărăcie. Da! Comunismul a căzut sub greutatea propriei prostii economice. A dorit să dirijeze totul de la centru. Masele muncitoare au jucat doar rolul sclavilor meniți să-și adore stăpânii, să muncească și să viseze pentru aceștia, să ucidă fără remușcări pe cei ce ieșeau din rând întrebându-se de ce?
Cum s-a instalat comunismul în România, la aproape 30 de ani după Marea Unire?
Cine au fost actorii care au preluat puterea politică?
Cum a privit poporul schimbarea de regim și cum a trăit în comunism?
Gheorghe Gheorghiu Dej, născut în 8 noiembrie 1901, Bârlad jud. Totova (astăzi Vaslui) avea origini modeste, începe să muncească de la 11 ani. dar câți tineri în acea epocă nu aveau același parcurs? Care era calitatea vieții în acea epocă la noi, în vest sau în est? Care era parcursul individului de la copilărie la adolescență și apoi spre maturitate? Mai târziu Dej a deprins meseria de electrician.
Avea o înclinație spre a fi militant, a se implica, a socializa. A aderat la Partidul Socialist, Partidul Național Țărănesc și la partidul Comunist unde și-a găsit vocația (1930). În 1933 v-a participa ca organizator a grevei de la Atelierele Grivița și va fi condamnat la 12 ani de muncă silnică. Era considerat un mare intrigant și manipulator și a primit supranumele de ,,Machiavelli al Balcanilor”
Este lipsit de o educație profundă, filozofică sau tehnică. În închisori își însușește marxismul. Acolo își formează rețeaua de prieteni. Este eliberat în 1944. Intră în guvern în noiembrie 1944. Din oct 1945 devine secretar generall PCR. Participă la lovitura de stat și cere regelui Mihai să abdice, șantajându-l pe acesta să semneze abdicarea la 30 decembrie 1947, și alături de partid proclamă republica la 1 ianuarie 1948. Tot în 1948, fiind mare lider politic, va naționalizează economia.
Ce înseamnă această naționalizare?
Un dezastru abătut asupra poporului pentru că pe lângă faptul că au sustras ilegal bunurile oamenilor (au furat) au declanșat și o represiune uriașă contra celor care se opuneau acestui act samavolnic.
El, și tovarășii lui, au dezvoltat cultul lui Stalin în România, nu pentru că era un idol al acestuia ci pentru că Stalin și URSS erau forța în numele căruia el a ajuns la putere. Pentru cei ce doresc să vadă gigantismul ,,operelor” de for public cu chipul lui Stalin sau Lenin până acum 2 ani se mai afla depozitată într-o curte interioară la Sala Dalles o statuie din acea epocă. Dar sub numele de ,,cultul lui Stalin” putem regăsi o serie de activități și acțiuni care de fapt aveau să fortifice în conștiința poporului subjugat, folosit și maltrata, frica.
Între 1952-1955 se află în fruntea Consiliului de Miniștrii.
Între 1961-1965 va fi președintele Consiliului de stat, funcție mai mult onorifică. A condus PCR/PMR din 1945-1954 și 1955-1965.
Folosea metodele lui Stalin. Dictatura proletariatului era de fapt dictatura sa. Astfel gândindu-ne mai profund și comparând aș spune că între,,statul sunt eu” a regelui Soare și ,,dictatura proletariatului” exercitată de un om cu o educație precară există asemănări dar și deosebiri fundamentale.
Da, și Regele Soare conducea statul cu mână forte dar educația aleasă i-a permis să vizualizeze nevoia de a lăsa posterității o imensă moștenire arhitecturală, de stil și eleganță. În cazul liderilor proletari, orizonturile fiind abrupte și limitate tot ce au putut lăsa posterității a fost puterea brută exprimată de o serie de artiști care, dacă nu ar fi avut șansa de a reprezenta curentul de expresie proletară, s-ar fi pierdut în mediocritate.
Artiști mediocrii au încercat să dezvolte forme artistice neînțelese de ochiul și simțul maselor, chair și a maselor proletare, și da, au creat multe forme fără sens, fără puterea de a transmite ceva, orice.
Această afirmație cum că arta în comunism era un experiment a formelor fără esență stă tocmai în faptul că la câteva decenii de la prăbușirea comunismului, acea artă s-a pierdut, a fost o artă impusă și neînțeleasă de etosul uman deși,din frică sau obediență, mari mase de oameni au participat la diverse acte artistice, specifice comunismului, cum ar fi procesiunile publice gen ,,Cântarea României”.
În concluzie, un stat condus de un tiran vizionar și educat lasă posterității o imagine artistică, culturală clară, lasă urme în istorie, un stat condus de tirani needucați emană o expresie artistică efemeră, falsă, asemeni unui implant nereușit.
PCR avea un statut dar acesta nu a fost respectat, modul de conducere al partidului era mai degrabă unul original, bazat pe vechile relații de prietenie deciziile fiind luate de camarazi în urma unor lungi plimbări la șosea.
Acest aspect arată și faptul că de fapt partidul și țara erau la îndemâna unui grup restrâns de oameni restul tovarășilor fiind doar simplii executanți care serveau cu loialitate pentru că așa își asigurau un statut social și carieră. Grupul restrâns își asigura și numeroase privilegii, pentru acestea se dădea marea bătălie. Trebuia să fii între ei, între cei care conduc, pentru a beneficia de case monumentale cu câte 20 de camere, în București, la mare, la munte, etc, așa cum ne mărturisește astăzi fiul lui Niculescu Mizil. Afirmația anterioară se poate demonstra și prin faptuil că în 1965 din Biroul Politic al PCR 4 din cei 8 membrii erau vechi tovarăși de luptă, deci se crease o elită care se susținea reciproc. ,,...noua elită a puterii, bine ancorată în obediență și conformism, plină de vigilență, va fi ferită de prea multe schimbări”.
Așa cum am spus, noul regim va nationaliza case, pământuri, active economice, bănci, fabrici, uzine pentru că în comunist nu putea exista proprietate privată, era semnul asupririi, proprietatea era mijlocul prin care burghezia asuprea clasa muncitoare de la orașe și sate, aceasta era propaganda comunistă. Fapt pentru care, sub oblăduirea Moscovei, liderii comuniști au confiscat-o de la clasa burgheză în numele unei dreptăți doar de ei știute. Și un om fără resurse, oricât de brav ar fi, cum ar putea să se opună unor călăi care tocmai, transformându-se în oamenii puternicului URSS, i-au naționalizat viața.
De ce trebuie să vorbim despre acest fenomen într-o lucrare despre teatru și film? Pentru că trebuie să înțelegem anii în care s-a născut, s-a format și a trăit eroul acestui studiu.
Astfel prin Legea naţionalizării (119) din 11 iunie 1948, activele fabricilor, băncilor, firmelor de transporturi și nu numai, treceau în proprietatea statului. Gheorghe Gheorghiu-Dej era atunci Ministrul Economiei Naționale și a naționalizat 8 894 de întreprinderi.
Prin Decretul nr. 92 din 19 aprilie 1950 s-au nationalizat imobilele pretinzând că fac acest gest ,,Pentru a lua din mîna exploatatorilor un important mijloc de exploatare”. Legea în doar 12 articole nu doar că naționalizează fără o dreaptă despăgubire dar definește dușmanul de clasă, arată oamenilor de cine-i apără comunismul ,,Imobilele cladite care aparţin foştilor industriași, foştilor moșieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marei burghezii”. Ridicolul situației este faptul că, între timp, aceste imobile vor fi locuite de liderii PCR care vor adopta stilul de viață burghez.
Firește clasa muncitoare nu avea cunoștință de acest fapt.
Există numeroase mărturii ale celor a căror avere a fost naționalizată, a căror viață a fost radical schimbată doar pentru vina de a avea educație sau proprietate. Era un păcat să fii educat, era un păcat să te fi ridicat economic și să ai un cal, câteva hectare de pământ, să fii mica burghezie, de asemenea tot ce a însemnat marele capital, marile domenii, palate și vile aflate de generații în proprietatea urmașilor familiilor domnești sau boierești din România, toate acestea te transformau, de facto, într-un dușman al poporului. Vom lăsa aici o listă cu cărțile de memorii document care trebuie citite pentru a înțelege ferocitatea cu care a lovit noul regim comunist instalat la București sub pavăza URSS. Acesta distrugând fibra și conștiința unei națiuni fragede, care a ars etape în procesul de modernizare, care încerca să-și trăiască identitatea națională recuperată de generații întregi de intelectuali, care timp de un secol și jumătate s-au luptat pentru a construi un ideal estetic și stilistic în conștiința românilor.
Dar pentru că această lucrare vorbește de fenomenul artistic, cultural, din lumea spectacolului de teatru, în domeniul artelor și frumosului nu putem să nu amintim de memorile unui om cât Everestul, și anume, doamna Alice Voinescu și iată un fragment din ceea ce a scris pe 30 mai 1961 ,,...M-am obișnuit cu gândul morții, adică al unui voiaj cam riscant, cine știe ce mă așteaptă și pe acolo! Aici, în fond nu mă mai interesează cu adevărat, doar oamenii…Mă agresează că scriu prost. Verhangnis! E trist să nu am nici ce se cuvine pentru ceea ce mi-a fost meseria. Acum nu știu cum să mă descurc din cei 400 de lei datorii….Și apoi, poate că-mi trebuie umilința sărăciei”. Se spune că ești exact ceea ce gândești, spui, arăți public oamenilor și memoriei colective. Așa era Alice Voinescu înainte cu câteva zile de a muri. Scriitoare și eseistă, cu studii la Sorbona, cea care a dat ora exactă în lumea academică teatrală din România și care a fost izgonită, condamnată, pușcăriașă și cu domiciliu forțat pentru că era EA.
De ce regimul a ostracizat acest om? Pentru că le era frică? Pentru că erau invidioși? Alice Voinescu este în cadrul acestei lucrări, avocatul unei generații măcelărite de reprezentanții muncitorilor de la orașe și sate, cetățeni români care au măcelărit alți români. Alături de ea stau Iuliu Maniu, Ion Mihalache și toți sfinții închisorilor comuniste.
În anul morții ei oare în ce film juca Amza Pellea? Setea sau Celebrul 702.
O altă figură importantă a martiriului românesc, român măcelărit și distrus de alți români, este Iuliu Maniu.
Acesta este nu doar omul care a luptat pentru unirea Ardealului cu România renunțând la posibilitatea de a fi voievodul Transilvaniei în eventualitatea în care ar fi continuat să rămână fidel Coroanei Habsburgice, el fiind și primar al Vienei pe când Ardealul era pământ al imperiului.
Iuliu Maniu este cel care s-a luptat și cu apucăturile balcanice ale politicienilor de la București dar, dacă nu era de ajuns că a fost unul din artizanii principali ai UNIRII și un om serios în politică românească, ei bine, Iuliu Maniu este simbolul unei generații întregi de politicieni, oameni de cultură, români fruntași și gospodari, care au fost uciși mișelește în temnițele comuniste, în deportări injuste și deposedări. O întreagă Românie a fost sfârtecată și redusă la tăcere de unii care în numele dreptății sociale, pentru muncitorii de la orașe sau sate, au distrus-o. Statistic vorbind cei deposedați de România lor depășesc cateva sute de mii. Aceștia erau:
închiși în pușcăriile politice la care se adaugă apartinatorii acestora, familia, prietenii, cei care-i vedeau ca lideri de opinie.
oameni deposedați de bunuri, de avere, oameni care erau forța economică a societății.
oameni concediați din instituții de cultură, educație sau cercetare,
oameni concediați din administrația statului
oameni din fabricile relocate și trimise, cărămidă cu cărămidă , în Rusia,
oameni deportați
oameni cu domiciliul forțat
Aceasta este imaginea reală a instaurării comunismului în România.
Sunt absolut necesare aceste precizări pentru că s-a scris mult, s-a cercetat mult, oamenii puteau să se informeze și să știe adevărul iar știința îi obliga la o reparație morală pe care să o realizeze fiecare român, în favoarea victimelor comunismului, dar probabil că duritatea mijloacelor cu care s-a instaurat comunismul s-a banalizat astăzi, a devenit ceva firesc, și suferința unei părți de România (prin victimele comunismului) a devenit ceva insignifiant. Mai mult, dacă nu purtăm la nivel de mesaj public un respect firesc și binemeritat pentru jertfa unor eroi, marele public, românii, dezvoltă o memorie a imaginii liderului comunist N.Ceaușescu falsă, și-și crează o imagine deformată a realității trăite de străbunii lor, în comunism, la mai bine de trei decenii și jumătate.
O altă formă de a lupta cu memoria, cu principiile și valorile lumii burghezo-moșieresc care era înlocuită cu valorile și idealurile clasei muncitoare de la orașe și sate, clasa supervizată de URSS, extrem de violentă, a fost crearea încă din 1945 a unor liste (8) cu titluri și publicații interzise. Începuse lupta ideilor prin publicarea unui comunicat, la 17 decembrie 1944, în Monitorul Oficial de către Comisia Română de Aplicare a Convenției de Armistrițiu. Acesta a fost primul pas și a culminat cu tipărirea unor broșuri (cărți), prima apare în iunie 1948, sub titlul : ,, Publicații interzise până la 1 mai 1948”, urmată de un supliment cu titlurile și autorii interziși între 1 mai -1 noiembrie 1948 (autori descoperiți că ar avea idei nocive cu care societatea nu trebuie să ia contact).
Autori ca : Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, Octavian Goga , Lucian Blaga, Dan Botta, Mircea Eliade, Ion Marin Sadoveanu, Mircea Vulcãnescu, Ion Petrovici, Motru, Noica, Crainic, Al. O. Teodoreanu, Radu Tudoran, Ionel Teodoreanu, și mulți alții trebuiau uitați prin faptul că opera lor trebuia topită în combinatele de hârtie și apoi uitată. Cine se împotrivea era pasibil de a fi pedepsit.
Sunt documentate și studiate câteva ,,curățări” de biblioteci publice sau a unor licee, se știe cum cărți inestimabile donate unor instituții de cultură de mari oameni, mari români, Nicolae Grigorescu, Ciprian Porumbescu, Marioara Rațiu au fost topite pentru că regimul nou instaurat trebuia să poarte culoarea și amprenta URSS.
În total mii de cărți cu autori străini sau români au fost interzise pentru că puteau să provoace oamenii la libertate. Ideile, cunoașterea poate fi o armă care să ridice din letargie un popor ori comisiile de cenzură nu doreau ca românii să conștientizeze, atunci sau mai târziu, că a existat în România și un altfel de regim, o altă formă de gândire, alte valori și principii de viață practicate de oameni.
Trebuie spus că sunt și autori, cum este Mihai Eminescu, care a fost recuperat mai târziu de către comuniști, mai ales pentru că el avea și o publicistică foarte vehementă la adresa clasei politice burgheze.
Dacă au șters memoria, sau accesul la memorie într-un chip brutal, era o infracțiune să păstrezi acasă cărți vechi considerate reacționare, infracțiune pentru care puteai fi pedepsit cu ani grei de pușcărie sau domiciliu forțat, în același timp, în economia centralizată de stat pentru a publica o carte, pentru a-ți susține opera literară, trebuia să faci parte din Uniunea Scriitorilor din România (U.S.R), instituție a statului comunist care a apărut în 1949.
Cum puteai face parte din această instituție dacă partidul nu avea încredere în tine? Rezultă faptul că scriitorii români din uniune erau oameni de nădejde trecuți prin furcile caudine ale cenzurii și care aveau să slăvească comunismul.
Libertatea cuvântului, libertatea de gândire, libertatea de exprimare erau sub controlul partidului. U.S.R. era persoană juridică de utilitate publică apărută prin Decretului 267/1949. În art 1 din decret ni se spune că aceasta ,,este organizaţia unică a scriitorilor din Republica Populară Română”. Pentru a deveni membru trebuia să ai dosar curat și să scrii în conformitate cu doctrina partidului. Dacă nu ești acceptat în organizație atunci nu ai meseria de scriitor, nu poți să publici la tipografiile statului (doar statul avea tipografii, combinate poligrafice, tipografiile private fuseseră naționalizate). Nu puteai să-ți vinzi cartea deoarece exista doar rețeaua de librării sau magazine de stat. Mai mult, dacă nu aveai un loc de muncă erai pasibil de pușcărie și reeducare.
Cine crede că puteai ca scriitor, publicist, jurnalist să trăiești pe cont propriu, ceea ce astăzi se numește freelancer înseamnă că nu a înțeles nimic despre cum a funcționat comunismul. Toată economia era centralizată, toți oamenii trebuiau să muncească undeva, cine nu avea loc de muncă era trimis la reeducare. Pentru a fi scriitor trebuia să scrii ceea ce cenzura îți permitea să publici. Dacă erai cuminte și nu ridicai probleme atunci erai un om realizat. Ajungeai jurnalist, scriitor, aveai un loc de muncă și o casă dată de la stat. Cei ce luau 10 la examenul de stat își alegeau primii unde se angajau, luau repartiția. Drumul era deja știut. Dar ce te faci cu cei care încă din liceu erau racolați de securitate și ajungeau informatori. La momentul 1989 în România erau racolați peste 10.000 de elevi de liceu ca informatori. Cum și unde intrau aceștia la facultate? Cum promovau examenul de finalizare a facultății? Unde își luau repartiția?
Un alt fenomen care marchează devastator înțelesul a ceea ce a însemnat comunismul în România este acela al ,,frontieriștilor”. Oameni care recuperând frânturi de memorie de la membrii familiei (adică părinți sau bunici care în taină le-au spus copiilor cum se trăia pe vremuri în România și că există dincolo de frontierele țării o lume liberă unde poți să gândești, poți să vorbești, poți să fii tu însuți fără să te temi că vei fi arestat) sau au dedus prin analiză critică faptul că există și o altă lume. Aceștia erau oamenii care au riscat să traverseze frontiera de stat a României chiar dacă acest fapt era periculos și putea să se soldeze cu moartea îndrăznețului sau cu o detenți dură dacă era prins pe fâșia de graniță, de către grăniceri, sau dacă era dat înapoi de către autoritățile maghiare sau sârbe. România era înconjurată de țări comuniste.
Dar cine erau frontieriștii? Erau oameni, cetățeni români, de diverse vârste, pregătire, tradiție sau meserii care încercau să evadeze din lagărul românesc întotdeauna spre Vest.
Vreau să amintesc munca d-nei Lucia Păcuraru și expunerea acesteia în cadrul lucrărilor Congresul Național al Istoricilor Români, 8-10 septembrie 2022, Universitatea ,,1 Decembrie 1918” din Alba Iulia când a adus în atenția audienței Recuperarea memoriei fenomenului ,,frontierist” prin filmul documentar și artistic.
Emigrarea ilegală era o faptă ce constituia infracțiune. Frua din România avea un caracter politic, oamenii demonstrau că nu susțin regimul comunist și ideologia acestuia.
Frontieriștii uciși, maltratați, urmăriți, condamnați au fost victime ale regimului comunist.
Filmele ,,Frontieriștii”, realizate de TVR Timișoara reprezintă un document audio video de expunere și analiză a unui fenomen social.
Din aceste documentare reiese că cel mai important segment de frontieră traversat/care se încerca a fi traversat, era cel Jugoslav și din 1988 a început și trecerea spre Ungaria.
Ce atitudine au protagoniștii? Reiese din documentarele TVR Timișoara că aceștia au conștientizat că ,,au învins sistemul”. Cine era sistemul? De la Nicolae Ceaușescu, miniștrii, prim secretari de partid, milițieni, securiști, turnători, artiști, ingineri, directori, toate acele persoane care aveau un regim privilegiat în interiorul României.
Ce tipologii umane regăsim printre frontieriști? Oameni cu studii superioare (stomatolog) sau muncitori, elevi, de toate etniile, de diverse vârste. Majoritatea își motivează plecarea prin nevoia de ,,libertate”. Considerau că în comunism oamenii ,,una gândeau, alta spuneau și alta făceau”.
Decretul 6 din 1950 și construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră este și el o filă din istoria comunismului în România.
,,În 1952 deținuții reprezentau 82, 5% din forța de muncă de la Canal”. Aici erau aduși și ,,internați,, deținuții politici, elementele fără ocupație, indezirabilii, cei ce puteau reprezenta un eventual pericol pentru ,,societate”.
Condițiile erau subumane, șefii brigăzilor de muncă erau selectați dintre deținuții de drept comun extrem de violenți și dezumanizați. Nu se știe exact numărul victimelor pentru că nu există o evidență.
Inițial au fost și persoane care au dorit să vină să muncească la construcția Canalului dar condițiile erau foarte grele și salarizarea nu era așa cum s-a promis și atunci au găsit soluția creării acestor lagăre de muncă. Cert este că în 1952 la Canal lucrau 82,5% coloniști M.A.I. adică deținuți politici.
Prin HCM nr. 2404 din 17 martie 1953 s-a decis închiderea lucrărilor de la Canal. Acestea vor fi reluate pentru sisteme de irigații în 1959 și pentru proiectul Canalului navigabil în 1973.
Să analizezi comunismul din România poate fi o muncă anevoioasă. Cu cât se descoperă noi surse, se publică noi documente, se analizează diverse valențe socio-umane ale acestui fenomen, cu atât, simțim dimensiunea dezastrului creat de români contra românilor.
În primul rând trebuie să analizezi situația existentă la sosirea și confruntarea, inclusiv pe tărâm românesc, a două școli de gândire: naziste/hitleriste și comuniste.
România cea care se regăsise și își mărise teritoriul și care a trebuit să facă față unor noi nevoi sociale, economice, politice și culturale, era acum câmpul de luptă a două ideologii brutale care se luptau pentru a câștiga conștiința oamenilor și împreună negau vechea lume și gândire care făurise România Mare, lume condusă de regi. Ambele școli de gândire erau exponenții unor forțe străine, Germania Hitleristă sau Rusia Bolșevică, de aceea nu putem vorbi de patriotism.
Cum faci să armonizeze economic un teritoriu ce aproape s-a dublat? Cum faci reformă administrativă, fiscală și socială? Cum și în ce fel plătești datoriile făcute în vreme de război dar și cele făcute pentru a expropria marii grofi din Transilvania și nu numai? Cum construiești un ideal cultural românesc cu care să rezoneze cât mai mulți cetățeni? Cum te aperi de tendințele centrifuge din diverse pături sociale și organizații politice, culturale și spirituale care luptă pentru dezmembrarea României Mari? Cu toate acestea România Mare, condusă de regi a reușit, preț de o generație, și pe fondul marii crize economice (1929-1933), să creeze fundamentul pe care să construiești un popor.
Două rele s-au abătut asupra Europei și a României: Germania nazistă și Rusia comunistă.
La scurt timp după capitularea Franței, noi am pierdut (iunie 1940) Basarabia și Bucovina care ne-au fost luate de ruși. Aceștia ne-au transmis două ultimatumuri prin care cereau cedarea acestor teritorii fiind în fapt punerea în practică a Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939.
Prin textul arbitrajului de la Viena din 30 august 1940, România Mare pierde și NV-ul Transilvaniei.
La 10 septembrie 1940 se ratifică tratatul de cedarea sudului Dobrogei.
Va urma marea confruntare, cel de al Doilea Război Mondial, inițial suntem aliații germanilor (regele Mihai și regina mamă au aflat de la radio că România la comanda mareșalului Ion Antonescu a intrat în război), administrația noastră săvârșește inclusiv acte de barbarie și participă la Holocaust apoi prin actul din 23 august 1944 întoarcem armele contra aliaților hitleristi (Regele Mihai, un tânăr care fusese izolat politic de către Ion Antonescu, dacă nu făcea acest act curajos de al aresta pe mareșal și a schimba taberele atunci România ar fi fost traversată și cu mai multă brutalitate de către armata sovietică), și lupta Casei Regale Române, cu multă luciditate, trebuie amintită, pentru că atitudinea regelui a dat șansa României, ca în viitorul apropiat lui 1944, să-și păstreze statalitate, să existe ca stat, ca națiune.
A urmat pacea, noi am fost considerați învinși, am rămas un stat dar fără puterea de a vorbi și a fi auziți, și aliații, cei care l-au învins pe Hitler și pe naziști, și-au împărțit zonele de influență.
Cred că fără actul curajos al regelui Mihai de la 23 august 1944 astăzi nu mai vorbeam de România așa cum o știm.
Aliații ruși, mimând practici democrate, și-au impus prin șiretlic, obrăznicie și mizerii (crime) oamenii la conducerea României, și-au impus un regim politic obedient/servil în urma unor alegeri ,,libere”. Fac această remarcă pentru că tov. Stalin ne-a spus ,,Nu contează cine votează, contează cine numără voturile”.
Iată cum ,,comuniștii au vrut să construiască socialismul, au egalizat oamenii, au distrus societatea civilă, au întronat teroarea, au ridicat cruzimea la rang de instituție, au batjocorit libertățile fundamentale, au comis ,,abuzuri de putere,, au înregimentat cultura, au viciat morala. Răul se banalizase”.
,,În acea societatea dedublarea conștiinței era condiția supraviețuirii”.
Așa cum am afirmat la începutul acestei prelegeri pentru a studia viața și opera unui mare actor, așa cum este considerat astăzi Amza Pellea, din timpul regimului comunist era imperios necesar să prezentăm câteva date sintetice despre cum a venit, s-a instaurat comunismul în România/ a fost dorit de oameni? Nu. Au fost oameni care s-au opus regimului? Da. Au fost maltratați cei care nu s-au dovedit obedienți? Da. Pușcăriile politice, deportările, domiciliul forțat, naționalizările, distrugerea operelor culturale din timpul burghezo-moșieresc, execuțiile au creat spaimă, frică teroare în rândul românilor? Da. Au existat oameni care s-au opus regimului? Da. Au pierdut lupta în fața regimului fiind arestați sau chiar uciși? Da. Regimul era binevoitor față de cei servili? Da. Regimul comunist s-a bazat pe turnători sau oportuniști (la Revoluția din 1989 se pare că erau peste 2 milioane de turnători) pentru a domina România? Da. Erau la momentul 1989 peste 4 milioane de membrii PCR? Da. Toți membrii PCR au crezut în ideologia comunistă? Nu. Oamenii se înscriau în PCR știind că partidul este mai tare ca securitatea și așa sperau că nu vor avea probleme? Da.
A bănuit vreun grup de români că există șanse ca regimul comunist să cadă? Nu. Au existat în România mari revolte contra sistemului? Nu. Regimul comunist care a preluat puterea la București a fost sprijinit de Moscova? Da. Putea un om, cetățean să trăiască în România și să devină cunoscut, să facă carieră fără să colaboreze direct sau indirect cu și pentru regimul comunist? Nu. Românii au știut cât de dur este regimul cu cei care nu i se supun? Da. Puteai să nu colaborezi cu regimul, păstrându-ți coloana ? ,,Aceasta este întrebarea?”
În câteva cuvinte am arătat deci cum elita comunistă ,,va invada frumoasele cartiere din București își va face cumpărăturile în magazine speciale” unde doar ea avea acces. A semănat teroare și a pus bazele unei noi societăți căreia i-a interzis memoria. Toate acestea sub oblăduirea Moscovei pentru că atunci când aceasta s-a dovedit slabă (sistemul economic centralizat s-a dovedit falimentar și perestroika părea o soluție) chair aceasta, elita, oamenii regimului comunist au întors spatele puterii de la răsărit încercând să colaboreze cu țările occidentale pe care le cunoșteau și le admirau.
Considerăm că este oportună o rememorare a unor date și ani așezate în obligă pentru a înțelege contextul.
30 decembrie 1947 abdicarea regelui
în iunie 1948, apare o broșură cu titlul: ,,Publicații interzise până la 1 mai 1948”
în 11 iunie 1948 apare Legea naţionalizării
1949 este înființată Uniunea Scriitorilor din România
La 22-23 octombrie 1949 a fost înlocuită Societatea Compozitorilor din România cu Uniunea Compozitorilor, unde George Ensecu nu a figurat ca muzician, muzicolog, nimic.
Alice Voinescu este arestată în 1951, făcând un an și șapte luni de închisoare
în 1952 la Canalul Dunăre -Marea Neagră lucrau 82,5% coloniști M.A.I. adică deținuți politici.
în 5 februarie 1953 la Penitenciarul Sighet a decedat Iuliu Maniu
n 5 februarie 1963, a murit, în închisoare la Râmnicu Sărat, Ion Mihalache
