Citeste o carte: ,,Avram Iancu,, de Silviu Dragomir

       Lucrearea lui Silviu Dragomir, apărută pe piață în 1965, este probabil cea mai amplă biografie asupra actelor și faptelor făcute de Avram Iancu. Autorul folosește metode științifice de a ne prezenta figura personajului istoric, se folosește de surse primare, autentice, le interpretează, le așează în context. În cele 10 capitole ale lucrării sale îl descoperim pe Iancu în totalitatea sa, de la origine și viața din mijlocul familiei sale, la momentul educației înalte care l-a desăvârșit, la mometul în care-l găsește anul revoluționar între colegii canceliști și când decide să se implice, să-și apere opiniile.

Pe tot parcursul lucrării înțelegem dragostea nemărginită pentru poporul său, de fapt acesta era singurul subiect care-l făcea să reacționeze dur și intransigent. Când era vorba de drepturile românilor Iancu nu cunoaște limite sau temperare și aceste reacții le-au văzut tinerii canceliști maghiari de la Tabla regala din Târgul Mureș, le-au văzut românii pe Căpia Libertății, le-a citi și auzit Kossuth, le-a înțeles împăratul care citise arhiva lui Kossuth, le-au înțeles toți contemporanii săi atunci când au văzut determinarea extraordinară de a nu ridica medalia trimisă de împărat. Cine își poate permite să jignească într-un asemenea fel pe însuși împăratul? Nimeni, doar un om ce știe valoarea faptelor sale și este gata să-și asume inclusiv moartea, pe timp de pace, poate o moarte stupidă, și nu doar că refuză în trei rânduri să primească medalia dar se deplasează la prefectură pentru a patra oara și cere să se consemneze motivul refuzului său și explicația pentru care a acceptat medalia onorifică acordată de țarul Rusiei care nu era suveranul său.

Mai trebuie spus ca Iancu o dată cu această medali primea chiar dreptul de a merge la curte, urca pe scara socială, ei bine el a refuzat totul. S-a pus problema de a i se oferi o slujba bine platită în principat sau chiar una la Viena, la alegearea sa. Iancu a refuzat și a cerut să se consemneze motivul refuzului său. A preferat să fie un neadaptat social, să trăiască din mila tovarășilor lui de luptă, a trăit asemeni poporului pe care l-a condus cândva, între el și poporul său legătura nu s-a sfărmat niciodată.

Înainte să moară, pe când hoinărea pe la prieteni, a venit și teribilul act dualist austro-ungar, nația sa fusese învinsă încă o dată  sau doar a putut să înțeleagă ce puternică este și că niciodată Crăișorul nu i-a trădat. El este acolo, este în munți, este cu ei.

Pentru moment cred că starea lui de infirmitate, boala lui, i-a servit lui Iancu pentru a fi ignorat de perfidia birocrației austriece. Unele ziare chiar îl compătimeau pentru destinul său tragic. Probabil nu au înțeles.

În lupta dintre împărat și Iancu a mai existat un moment crucial, vizita împăratului în Transilvania și momentul în care acesta a fost întâmpinat de moți. Pe drum acesta a văzut o serie de simbolurile ( flamura în doliu lângă mormântul unui trimbun) bine gândite și decise de Iancu. Familia lui Iancu a suportat cheltuielile delegației imperiale pentru momentul în care aceștia, la insistențele lui Iancu și-au abătut drumul, hotârăt inițial și au trecut prin țara moților. Da, împăratul a fost întâmpinat de familia lui Iancu, de mama sa, de tatăl său, dar niciodată de Iancu. Impăratul a întrebat unde este Iancu, toți îl îi răspundeau că pregătește vizita și merge înaintea delegației dar va veni. Vizita în țara moților s-a încheiat și Iancu nu a apărut să se înfățișeze în fața împăratului și să ceară drepturile românilor. Prietenii l-au forțat aproape să meargă cu ei la Cluj să-l întâlnească pe împărat, să vorbească cu acesta. A mers cu ei la Cluj dar nu s-a arătat împăratului aceștia au mers singuri la împărat.

De ce a făcut aceste lucruri Iancu. Pentru că era om dintr-o bucată. El a promis credință poporului său pe Câmpia Libertății. El știa că împăratul nu-i va oferi nimic, înțelesese acest lucru din vremea în care a fost la Viena. Poate pentru moment și pentru elitele între care putea acum păși Iancu, gestul lui, de a refuza o viață plină de onoruri și înavuțită, va fi însemnat prostie dar istoria a consemnat tot. Presa poate nu o fi scris de obrăznicia lui Iancu de al sfida de două ori pe împărat ( probabil exista și atunci cenzură sau autocenzură) dar zvonul va fi mers mai repede ca Iancu și putem concluziona că Iancu nu și-a trădat jurământul, s-a transformat în craiul cerșetor care l-a înspăimântat pe împărat și a unit în cuget o nație.

Dacă Iancu accepta decorațiile, dacă el accepta să primească orice beneficiu personal, așa cum vor fi făcut alțăi tineri tribuni și lideri ai românilor, ar fi trădat cauza, ar fi trădat poporul care a murit pentru dreptul de a fi liberi pe pământurile lor. Pentru că el l-a provocat pe împărat, l-a sfidat pe împărat, a arătat unei lumi întregi că nu poate fi cumpărat, că nu negociază drepturile câștigate de români pe câmpul de luptă sub strategia militară gândită de el, a distrus mitul ,, bunului împărat,, și a construit mitul crâișorului.

Așa îl descrie Silviu Dragomir pe Avram Iancu.