Lucrearea lui Silviu Dragomir, apărută pe piață în 1965, este probabil cea mai amplă biografie asupra actelor și faptelor făcute de Avram Iancu. Autorul folosește metode științifice de a ne prezenta figura personajului istoric, se folosește de surse primare, autentice, le interpretează, le așează în context. În cele 10 capitole ale lucrării sale îl descoperim pe Iancu în totalitatea sa, de la origine și viața din mijlocul familiei sale, la momentul educației înalte care l-a desăvârșit, la mometul în care-l găsește anul revoluționar între colegii canceliști și când decide să se implice, să-și apere opiniile.
Pe tot parcursul lucrării înțelegem dragostea nemărginită
pentru poporul său, de fapt acesta era singurul subiect care-l făcea să
reacționeze dur și intransigent. Când era vorba de drepturile românilor Iancu
nu cunoaște limite sau temperare și aceste reacții le-au văzut tinerii
canceliști maghiari de la Tabla regala din Târgul Mureș, le-au văzut românii pe
Căpia Libertății, le-a citi și auzit Kossuth, le-a înțeles împăratul care
citise arhiva lui Kossuth, le-au înțeles toți contemporanii săi atunci când au
văzut determinarea extraordinară de a nu ridica medalia trimisă de împărat.
Cine își poate permite să jignească într-un asemenea fel pe însuși împăratul?
Nimeni, doar un om ce știe valoarea faptelor sale și este gata să-și asume
inclusiv moartea, pe timp de pace, poate o moarte stupidă, și nu doar că refuză
în trei rânduri să primească medalia dar se deplasează la prefectură pentru a
patra oara și cere să se consemneze motivul refuzului său și explicația pentru
care a acceptat medalia onorifică acordată de țarul Rusiei care nu era
suveranul său.
Mai trebuie spus ca Iancu o dată cu această medali primea
chiar dreptul de a merge la curte, urca pe scara socială, ei bine el a refuzat
totul. S-a pus problema de a i se oferi o slujba bine platită în principat sau
chiar una la Viena, la alegearea sa. Iancu a refuzat și a cerut să se
consemneze motivul refuzului său. A preferat să fie un neadaptat social, să
trăiască din mila tovarășilor lui de luptă, a trăit asemeni poporului pe care
l-a condus cândva, între el și poporul său legătura nu s-a sfărmat niciodată.
Înainte să moară, pe când hoinărea pe la prieteni, a
venit și teribilul act dualist austro-ungar, nația sa fusese învinsă încă o dată
sau doar a putut să înțeleagă ce
puternică este și că niciodată Crăișorul nu i-a trădat. El este acolo, este în
munți, este cu ei.
Pentru moment cred că starea lui de infirmitate, boala
lui, i-a servit lui Iancu pentru a fi ignorat de perfidia birocrației
austriece. Unele ziare chiar îl compătimeau pentru destinul său tragic.
Probabil nu au înțeles.
În lupta dintre împărat și Iancu a mai existat un moment
crucial, vizita împăratului în Transilvania și momentul în care acesta a fost
întâmpinat de moți. Pe drum acesta a văzut o serie de simbolurile ( flamura în doliu
lângă mormântul unui trimbun) bine gândite și decise de Iancu. Familia lui
Iancu a suportat cheltuielile delegației imperiale pentru momentul în care
aceștia, la insistențele lui Iancu și-au abătut drumul, hotârăt inițial și au
trecut prin țara moților. Da, împăratul a fost întâmpinat de familia lui Iancu,
de mama sa, de tatăl său, dar niciodată de Iancu. Impăratul a întrebat unde
este Iancu, toți îl îi răspundeau că pregătește vizita și merge înaintea
delegației dar va veni. Vizita în țara moților s-a încheiat și Iancu nu a
apărut să se înfățișeze în fața împăratului și să ceară drepturile românilor.
Prietenii l-au forțat aproape să meargă cu ei la Cluj să-l întâlnească pe
împărat, să vorbească cu acesta. A mers cu ei la Cluj dar nu s-a arătat
împăratului aceștia au mers singuri la împărat.
De ce a făcut aceste lucruri Iancu. Pentru că era om
dintr-o bucată. El a promis credință poporului său pe Câmpia Libertății. El
știa că împăratul nu-i va oferi nimic, înțelesese acest lucru din vremea în
care a fost la Viena. Poate pentru moment și pentru elitele între care putea
acum păși Iancu, gestul lui, de a refuza o viață plină de onoruri și înavuțită,
va fi însemnat prostie dar istoria a consemnat tot. Presa poate nu o fi scris
de obrăznicia lui Iancu de al sfida de două ori pe împărat ( probabil exista și
atunci cenzură sau autocenzură) dar zvonul va fi mers mai repede ca Iancu și
putem concluziona că Iancu nu și-a trădat jurământul, s-a transformat în craiul
cerșetor care l-a înspăimântat pe împărat și a unit în cuget o nație.
Dacă Iancu accepta decorațiile, dacă el accepta să
primească orice beneficiu personal, așa cum vor fi făcut alțăi tineri tribuni și
lideri ai românilor, ar fi trădat cauza, ar fi trădat poporul care a murit pentru
dreptul de a fi liberi pe pământurile lor. Pentru că el l-a provocat pe împărat,
l-a sfidat pe împărat, a arătat unei lumi întregi că nu poate fi cumpărat, că nu
negociază drepturile câștigate de români pe câmpul de luptă sub strategia militară
gândită de el, a distrus mitul ,, bunului împărat,, și a construit mitul crâișorului.
Așa îl descrie Silviu Dragomir pe Avram Iancu.